Rabia – situaţia epidemiologică actuală
« Înapoi la Materiale informative privind sănătatea publică

Rabia – situaţia epidemiologică actuală

Rabia umană este o zoonoză determinată de transmiterea unui virus neurotrop din genul Lyssaviridae (familia Rhabdoviridae) de la animal la om, în special prin muşcătură şi manifestată clinic ca encefalomielită acută, invariabil fatală la persoanele nevaccinate.

Atât „Oficiul Bolilor Rare” al Institutului Naţional de Sănătate din S.U.A. cât şi Orphanet-ul, consorţiul alcătuit de partenerii europeni, declară rabia umană drept boală rară, pe baza proporţiei cazurilor infectate din populaţia generală a unei ţări.

Dar boala este subdiagnosticată şi aproximativ 55.000 de oameni mor anual, mai ales în Africa şi Asia (în medie o persoană la fiecare 10 minute, majoritatea fiind copii, din zone geografice izolate şi paupere), ceea ce menţine rabia ca principală zoonoză la nivel mondial, cu persistenţa ei în atenţia Sănătăţii Publice.

Deşi cunoscută din antichitate şi printre primele boli prevenibile prin vaccinare (Pasteur 1886), astăzi se constituie într-o boală reemergentă, mai ales în zone supuse unor modificări rapide: în China s-au înregistrat în 2004, 2.651 cazuri de rabie umană, pe fondul creşterii numărului animalelor de companie nevaccinate, în timp ce Anglia a raportat doar 25 de cazuri incepand din anul 1902.

Reemergenţa bolii are şi alte explicaţii:
 prăbuşirea infrastructurii medicale şi veterinare în fostele republici sovietice,
 depopularea umană datorată infecţiei HIV/SIDA, cu creşterea consecutivă a numărului de câini vagabonzi în Africa de Sud,
 despăduririle extinse, cu modificarea ecosistemelor liliecilor hematofagi în America de Sud,
 apariţia de noi modalităţi de transmitere – prin transplantul de cornee au apărut 15 cazuri de rabie.
Rabia umană reflectă prevalenţa infecţiei animale şi extinderea contactului acestora cu populaţia umană.



Vulpile s-au dovedit a fi cele mai importante rezervoare de virus.
În anul 2009, 86,8% din totalul cazurilor de rabie la animalele sălbatice, altele decât liliecii, au apărut la vulpi, majoritatea fiind raportate de România. În acelasi an, s-a înregistrat şi o răspândire epidemică la vulpi în N-E Italiei, ceea ce a necesitat coordonarea autorităţilor cu cele din Austria şi Slovenia, pentru:
 Implementarea vaccinării obligatorii antirabice la câini şi alte animale domestice (vaci, cai, oi, capre),
 evitarea vânătorii cu câini,
 obligativitatea menţinerii câinilor în lesă,
 extinderea supravegherii pasive în populaţia de animale sălbatice,
 şi mai ales implementarea campaniei de vaccinare orală a vulpilor din arealele cu risc înalt;
 În plus, campaniile de informare s-au concentrat pe implementarea protocoalelor de imunizare preexpunere şi de tratament postexpunere, pentru persoanele cu risc înalt, din zonele afectate.
Desi in 2009 nu au fost cazuri de rabie la animalele importate în UE, importurile ilegale de animale domestice din zone enzootice, rămân un factor de risc important de introducere a bolii în Europa.
În ianuarie 2011, Norvegia a identificat o izbucnire de rabie la vulpile polare, în condiţiile în care nu a fost raportată niciodată în zona continentală, ci doar sporadic în arhipelagul Svalbard.

Prevenire şi control
A. La populaţia animală
În ţările unde boala este endemică, trebuie implementate măsuri de reducere a riscului de infecţie în rândul animalelor sălbatice/domestice şi crearea unui tampon între animalul sursă şi populaţia umană, prin:
 Supravegherea şi raportarea cazurilor suspecte de rabie animală,
 Vaccinarea animalelor domestice,
 Programe de control al rabiei silvatice, inclusiv prin vaccinare,
 Controlul populaţiei şi vaccinarea animalelor comunitare,
 Prevenirea riscului de import (în special pentru ţările libere de rabie) şi îmbunătăţirea guvernării veterinare,
 Cercetări privind dinamica bolii, vaccinarea şi mecanismele eficiente de distribuţie a vaccinului, în populaţia ţintă,
 Intensificarea măsurilor de educaţie publică centrate pe popularizarea conduitei preventive pre şi postexpunere,
 Armonizarea programelor de control/eliminare cu ţările vecine, până la obţinerea statutului de „ţară liberă de rabie”.
Controlul şi vaccinarea obligatorie parenterală a animalelor domestice cu vaccinuri cu tulpini atenuate sau glicoproteină virală recombinată sunt folosite pentru controlul bolii in Europa şi America de Nord. Vaccinarea orală cu vaccin viu atenuat sau recombinat este recomandată pentru animalele comunitare şi sălbatice. Toate ţările europene cu cazuri clasice de rabie la animalele sălbatice au implementat programe de eradicare centrate pe vulpi, iar în unele ţări şi pe ratoni, cu cofinanţare de la UE. Vaccinarea s-a realizat prin răspândirea unor momeli ce conţin virus rabic atenuat şi particule metalice, pentru crearea unor leziuni bucale minore, ce favorizează pătrunderea tulpinii virale în circulaţie.
În România, numărul mare de cazuri de rabie se explică prin întreruperea vaccinării antirabice a animalelor sălbatice, în contextul contestării licitaţiilor pentru vaccin.
Din luna mai 2011, s-a demarat şi la noi vaccinarea vulpilor, în condiţiile în care Uniunea Europeană ne-a alocat fonduri pentru reducerea rabiei silvatice. Această acţiune se preconizează a se desfăşura pe parcursul a zece ani.

B. La populaţia umană
Vaccinarea antirabică pre-expunere nu este obligatorie pentru turiştii internaţionali (chiar dacă 99,9% din cazurile de rabie umană sunt consecutive muşcăturilor de câine rabigen), dar poate fi recomandată în funcţie de:
 incidenţa locală a rabiei în teritoriul vizitat,
 disponibilitatea preparatelor antirabice,
 tipul activităţii desfăşurate
 durata sejurului.
Turiştii cu expunere prelungită în aer liber, în zone rurale, implicaţi în activităţi veterinare, de îngrijire a animalelor sau de campare, ciclism, pot avea riscuri majore, chiar în cazul unui sejur scurt.
Vaccinarea preexpunere (1ml i.m. în ziua 0,7,21 sau 28) nu elimină nevoia unei conduite medicale postexpunere, dar o simplifică prin eliminarea necesităţii administrării Ig antirabice şi prin scăderea numărului de doze vaccinale necesare.
Conduita postexpunere implică:
 tratamentul plăgii prin spălare şi antisepsie;
 vaccinare antirabică (1ml i.m în zilele 0,3,7,14 şi 28/la cei vaccinaţi anterior – în ziua 0 şi 3),
 şi administrarea de Ig specifice antirabice în toate categoriile de expunere severă.
Riscul expunerii variază în funcţie de topografia şi severitatea leziunii, doza şi genotipul/biotipul virusului inoculat şi de timpul în care se administrează, respectiv aderenţa la protocoalele postexpunere stabilite de OMS.

Vaccinarea antirabică pre- şi postexpunere, se efectuează cu vaccinuri dezvoltate pe culturi celulare sau ouă embrionate (mult mai puţin reactogene comparativ cu cel inactivat, preparat pe ţesuri cerebrale), administrate intramuscular sau intradermic. Anticorpii antirabici persistă mai mult timp după administrarea im. versus cea id. – la aproximativ 80% din pacienţii vaccinaţi im. titrul de anticorpi rămâne detectabil la 9 ani după vaccinarea primară. Deşi nu există un nivel de anticorpi considerat cert protector, un titru de 0,5 UI/mL dovedeşte un răspuns imun adecvat după vaccinare.
La cei cu expunere continuă (veterinari, personal de laborator) se recomandă testarea repetată a nivelului de anticorpi antivirali (la fiecare 2 ani, respectiv la 6 luni), cu efectuarea unui rapel când scade sub nivelul adecvat.
Reacţiile adverse postvaccinale includ durere, eritem, tumefacţie, prurit la locul inoculării, dar în 10-15% din cazuri apar şi reacţii sistemice, cu febră, mialgii, cefalee, vertij, greaţă, rash cutanat. În vaccinarea postexpunere, contraindicaţiile trebuie evaluate atent, ţinând cont de riscul dezvoltării unei boli invariabil fatale. La cei cu reacţii alergice severe anamnestic la vaccinul antirabic, se administrează profilactic antihistaminice, adrenalina trebuie să fie disponibilă oricând, sau se optează pentru un alt preparat vaccinal, cu alt substrat tisular.

Imunizarea pasivă este recomandată în protocolul postexpunere, pentru persoanele care nu au fost imunizate anterior împotriva rabiei sau cei cu expunere severă – muşcătură în zone bogat inervate (cap, mâini), sau cu răni adânci/multiple. Imunoglobulinele specifice antirabice se administrează în doză de 20 UI/Kg corp, în ziua 0, cu infiltarea cât mai riguroasă a plăgii, iar restul cantităţii restante im. la distanţă. Doza pentru serul antirabic este de 40 UI/Kg corp. Anticorpii pasivi asigură protecţie imediată, 1-2 săptămâni, până când vaccinul induce anticorpii protectori.
Eşecurile după aplicarea corectă a protocolului postexpunere sunt foarte rare, în caz de:
 întârziere în asigurarea tratamentului,
 lipsa îngrijirii plăgii sau conduită locală improprie,
 lipsa sau administrarea incorectă a Ig antirabice,
 sutura plăgii fără infiltarea cu Ig antirabice
 sau slaba calitate a preparatelor vaccinale.
Oricum, numărul acestor eşecuri (decesul pacientului în ciuda asigurării unui protocol postexpunere corect) este foarte redus, comparativ cu milioanele de doze vaccinale administrate în fiecare an, la nivel mondial.

Dr. Loti Popescu
Master European Promovarea Sanatatii si Educatie pentru Sanatate
Coordonator PN V
DSPJ Constanta


Bibliografie

1. European Centre for Disease Prevention and Control. SURVEILLANCE REPORT - Annual epidemiological report on communicable diseases in Europe, 2009, disponibil pe www.ecdc.europa.eu/.../0910_SUR_Annual_Epidemiological _Report_on_Communicable_Diseases_in_Europe.pdf
2. European Centre for Disease Prevention and Control. SURVEILLANCE REPORT - Annual epidemiological report on communicable diseases in Europe, 2010, disponibil pe http://www.ecdc.europa.eu/en/publications/Publications/ 1011_SUR_Annual_Epidemiological_Report_on_Communicable_Diseases _in_Europe.pdf
3. European Food Safety Authority, European Centre for Disease Prevention and Control. Trends and sources of zoonoses and zoonotic agents and food-borne outbreaks in the European Union in 2008, EFSA Journal 2010; 8(1):1496 199-208
4. European Food Safety Authority, European Centre for Disease Prevention and Control. Trends and sources of zoonoses and zoonotic agents and food-borne outbreaks in the European Union in 2009, EFSA Journal 2011; 9(3):2090
5. Institutul Naţional de Sănătate Publică - Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile. Analiza evoluţiei bolilor transmisibile aflate sub supraveghere, disponibil pe http://www.insp.gov.ro/cnscbt/index.php?option= com_docman&Itemid=11
6. http://www.paginamedicala.ro/boli-afectiuni/Rabia-_Turbarea__1310/
7. http://www.vetonline.ro/rabia.html
8. http://www.oie.int/animal-health-in-the-world/rabies-portal/#oe_mainContent
9. *** Rabies Information System of the WHO Collaboration Centre for Rabies Surveillance and Research, disponibil pe http://www.who-rabies-bulletin.org/Queries/Maps.aspx
10. Stanley Plotkin, Hilary Koprowski, Charles Rupprecht. Rabies Vaccine, in Stanley Plotkin, Walter Orenstein, and Paul Offit. Vaccines, Elsevier-Saunders, 5th Edition, 2008; : 687-708, ISBN: 978-1-4160-3611-1

Descarcă document